Aseară am ascultat o conferință unde, printre altele, am auzit și această expresie:”relația dintre cei doi soți este primul copil al familiei iar, dacă acest copil nu este îngrijit, familia suferă”. Mi-a plăcut această analogie căci, într-adevăr, dacă soții nu sunt bine, nici familia nu va fi bine.
Sunt momente în care, atunci când nu o las pe Maria să facă ceva nepotrivit sau ceva ce ar putea să o rănească, fetița se supără îndată și începe să plângă, îmbufnată. Iar atunci mă văd, parcă pe mine, cea de acum câțiva ani, când mă supăram adesea pe părinți că nu mă lasă să-mi fac voia. Dar eu nu vedeam că ei mă protejau, ci vedeam doar dorința mea neîndeplinită.
Mă văd pe mine care, chiar și acum, simt o oarecare indignare atunci când rugăciunea nu îmi este ascultată. Căci nu înțeleg voia lui Dumnezeu și vreau să mi se facă voia, neștiind că voia mea s-ar putea să facă mai mult rău decât bine.
În curând se împlinește un an de când te-ai născut, fetița mea frumoasă. Un an care a trecut, parcă, ca o zi, ca un vis.
Venirea ta în această lume a fost încununată cu fulgi de nea căci, în seara zilei în care ai văzut lumina pentru întâia oară, Dumnezeu a cernut primii fulgi de nea din acea iarnă. Iar acești fulgi îi priveam de la fereastra din salonul în care am fost mutată, la scurt timp de la naștere. Îi priveam și mă gândeam la toate câte s-au întâmplat în acea zi, mă gândeam la tine, puiul meu iubit, la sentimentul pe care l-am avut atunci când te-am ținut în brațe pentru întâia oară. Erai atât de caldă, iar obrazul tău era atât de catifelat.
Credeam că am mai multă răbdare, dar Maria mi-a arătat că nu sunt atât de răbdătoare precum credeam.În ultima perioadă, îndeosebi atunci când sunt singură cu fetița, nu prea pot face multe fără ca Maria să strige. Și când zic că strigă, mă refer la faptul că, până când nu merg iarăși lângă ea, urlă încontinuu. Prima oară când m-am confruntat cu asta, am fost uimită iar apoi, spre surprinderea mea, obosită și iritată de atâtea strigăte (să auzi pe cineva că strigă într-una, nu e chiar o relaxare),mi-a venit să ridic vocea și să îi zic să se oprească, de parcă un bebeluș ar înțelege o astfel de cerință.
Era ora 5 dimineața când, în timp ce dormeam, am simțit mișcarile energice și am auzit gânguritul minunat al fetiței. Nu plângea, ci privea doar liniștită și curioasă în jur. Somnoroasă, mă pregătesc să o schimb când, la un moment dat, observ cum fetița e atrasă de palida lumină de pe tavan și printre gândurile mele se strecoară o amintire de demult, din anii copilăriei.
Eram însărcinată în cinci luni când am aflat că mama are cancer.Vestea neașteptată a căzut ca un trăznet asupra mea, asupra familiei mele. Știind că orice stare trăită în timpul sarcinii influențează bebelușul nenăscut, m-am străduit să îmi găsesc un echilibru și să nu cad în deznădejde, dar a fost o luptă dificilă, cu atât mai mult cu cât în minte îmi răsuna constant întrebarea: ,,de ce Doamne? De ce mama, care este un suflet bun și credincios, trebuie să treacă prin așa ceva? De ce?”. Pe atunci nu știam încă că nu pun întrebarea corectă și că, defapt, Dumnezeu a descoperit la timp boala, înainte ca aceasta să ajungă la organele vitale și să nu se mai poată face nimic.
Copilul meu cu ochi senini, când te privesc mă simt atât de mică…mică la suflet, la simplitate, mică în trăirea bucuriei. Tu, pui de om deprins din Raiul mult râvnit, mă înveți, prin fragilitatea ta,că viața are un sens mult mai înalt și nu înseamnă fugă, proiecte sau vise mărețe…sensul vieții se întâlnește adesea în zâmbetul tău de copil, în privirea ta curată, atât de curată precum a unui înger.
Înainte de nașterea fetiței mi-am propus și mi-am dorit ca timpul petrecut cu Alex să nu fie afectat de noua etapă a vieții în care urma să pășim. Și, cu excepția unor zile, puține la număr, am reușit să-i dăm timpului petrecut împreună un alt sens, nu atât cantitativ cât calitativ.
Gândurile Mihaelei 