Cum am timp de visele mele?

Înainte de a naște, vorbeam cu o prietenă și îi spuneam ce planuri aveam după ce va veni fetița: voi scrie povești, voi continua romanul, voi termina teza de doctorat sau voi face lucruri hand-made. Prietena mea a râs și mi-a zis să aștept să vină fetița și apoi voi vedea că nu mai am timp de atâtea.

În primele luni după nașterea Mariei, mă copleșea gândul că nu reușeam să mai fac ceea ce îmi place. Eram mult prea obosită pentru a scrie povești și rareori reușeam să mai citesc o carte. Însă, pentru că în mine era dorul de a crea ceva frumos, am început să fac aranjamente din flori de săpun. Cred că Maria avea 2-3 luni pe atunci. După ce o adormeam, deși eram obosită, mă așezam pe parchet și îmi lăsam imaginația să lucreze. După ce fetița a mai crescut, a trebuit să mă mobilizez pentru a finaliza teza de doctorat și am renunțat la lucrurile hand-made. Nopțile, când mai aveam energie, le petreceam scriind la lucrare. Iar ziua dormeam odată cu fetița, pentru a avea iarăși energie pentru orele care urmau. A fost însă și o perioadă în care reușeam să lucrez câteva ore pe parcursul zilei, timp în care fetița stătea cu bunicii.

Însă gândul că nu mai reușeam să scriu povești, mă copleșea în cea mai mare parte a timpului. Îmi spuneam să am răbdare că va veni și clipa în care voi scrie iarăși. În minte îmi veneau tot felul de idei, însă nu reușeam să finalizez nicio poveste. Am început vreo 2-3 și le-am abandonat pe parcurs. Apoi, am realizat că pot să îmi fructific timpul în clipele în care Maria doarme. iar eu stau lângă ea (când are somnul de zi, nu pot pleca de lângă ea, căci mă simte degrabă și se trezește). Și, dacă nu adormeam și eu, scriam pe telefon începutul unei povești urmând ca, apoi, când voi avea mai mult timp, să continui povestea. Și, astfel, la un an și trei luni de la nașterea Mariei, am reușit să finalizez două povești. Resimt, însă, perioada de pauză…dacă înainte scriam relativ repede o poveste, acum durează mai mult să găsesc cea mai potrivită variantă. Poate e mai greu și datorită faptului că stilul poveștilor mele se schimbă pe măsură ce Maria crește. Căci stilul meu de scriere nu mai este același cu cel de acum zece ani, nu mai este același cu cel pe care îl aveam dinainte de a deveni mamă.

Însă, odată cu aceste povești finalizate, mă apropii tot mai mult de realizarea unui vis pe care mi l-am propus în acest an, acela de a mă întoarce la radio. Iar acest vis îmi dă energie, mă determină să dau tot ceea ce este mai bun din mine, să nu mai pierd timpul în zadar, ci să îl fructific. Și, iată că, treptat, reușesc să duc la final planurile pe care le aveam dinainte de a naște. Pentru că un copil nu pune capăt viselor tale, dimpotrivă. Un copil e cel mai frumos imbold de a-ți realiza visele. E greu, într-adevăr, dar nu e imposibil.