Un dar pentru Pruncul Sfânt

nasterea_domnului

,,- Dumnezeu a uitat să picteze stelele în această seară….of, tocmai în această Sfântă seară.”

În ochişorii curaţi se aşterne o uşoară umbră de tristeţe.

,, – De Naşterea Sa, Pruncul Sfânt nu va avea parte de măreţia cerului înstelat…’’

Coborându-şi privirea-i minunată spre felicitarea ce o ţinea în mâinile sale, fetiţa încearcă un surâs ce ar putea topi până şi cea mai îngheţată inimă.

– Nu va avea lumina stelelor, dar va veni cu siguranţă după acest dar.

În inocenţa caracteristică minunatei lumi a copilăriei, fetiţa vroia să-I dăruiască Pruncului Sfânt un mic cadou, asemeni magilor ce I-au adus  aur, smirnă şi tămâie.

Fugind de la geamul pictat în fulgi răzleţi de zăpadă, duce felicitarea sub brăduţul ce mândru îşi etala crengile încărcate de globuleţe colorate şi bomboane apetisante, împrăştiind în jur un miros care te îndemna la o dulce visare.

Continuarea

Punte spre Cer

boy-and-rabbit-sir-henry-raeburn– Încă puţin şi voi fi mai aproape de Cer!

Sufletul curat şi fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, aşteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu.

Nu ştia că cineva îl urmăreşte din pragul casei… şi nici nu-i prea păsa.

-Ce faci, neastâmpăratule?

Copilaşul se opreşte din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul.

– Punte spre Cer! Răspunde încrezător.

Zâmbind naivităţii copilaşului ei, frumoasa mamă se apropie.

– Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte şi…pare cam nesigură.

– Încă nu este gata, de aceea pare nesigură.

Surăzând uşor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte.

Cu două steluţe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în şoaptă:

Continuarea

Frânturi de gânduri intr-o oază de nesiguranţă (recenzie de carte)

Această recenzie nu este scrisă de mine, însă am publicat-o pe blog fiindcă cartea ,,Visul Mariei”, scrisă de Cristina Plămădeală este o carte excepţională, formată din lecţii de viaţă îmbinate armonios cu sensibilitatea sufletească a autoarei, o carte ce ne conduce cu fiecare pagină spre adâncul sufletului nostru. Vă îndemn cu drag să citiţi această carte

 

1017553_820234061329817_6645014257212847301_n

Maria-personajul principal

“La început a făcut Dumnzeu cerul şi pământul”( Fac; 1-1), este versetul ce exprimă delicateţea cu care a creat Dumnezeu lumea, doar prin puterea Cuvântului Său. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă in scrierile sale ca omul este “cununa creaţiei Lui Dumnezeu”, deci iată la ce statut ne-a ridicat El, deoarece omul este chip al Său. Un chip în care a binevoit şi Însuşi Mântuitorul Hristos să se întrupeze pentru mântuirea omului cazut însă din starea lui cea dintâi, dar Domnul din marea sa milostivire si dragoste nu a lăsat ca făptura Sa sa ramână veşnic intr-un intuneric existential. Si totusi de ce oare acum in contemporaneitate traim in atata nesiguranta, de unde vine insa atata nesiguranta ce domneste in vazduh dar mai ales in sufletele noastre?. Toate acestea nu sunt decat rezultatul unei indepartari permanente a omului de Dumnezeu, si de iubire. In general toata viata omului este o mare taina asa cum se arata dupa cadere, dupa pacat.

Nimic altceva nu-l ajuta pe om, si nu-i caieste sufletul mai mult decat suferinta, deoarece prin aceasta omul devine mai constient cu sine insusi dar si mai rabdator fata de cei din jurul sau, si nu in ultimul rand iubitor fata de toti. Imi vine in minte o carte deosebita pe care am citit-o de curand in care omul era intruchipat de “Maria”, o fiinta sincera si plina de curiozitate asa cum e sufletul omului lasat de Hristos in noi. Si totul incepe cu un vis ce are o actiune complexa as putea spune deoarece acesta “Marie” trece prin toate etapele societatii in care traieste, si anume “drumul de initiere” de la satul traditional trecand prin   hanul sufletului ratacit si ajungand intr-un final in satul fara nume. Pentru mine satul si societatea din trecut aveau o alta valoare cosmica deoarece insasi existenta oamenilor era umbrita de prezenta vie a lui aDumnezeu in vietile lor. Stim cu totii ca Biserica era axul central dupa care toata comunitatea sateasca se ghida in viata de zi cu zii precum Continuarea

“Visul Mariei” –valorile sfinte ale satului românesc (recomandare de carte)

visul-maiei-cristina-plamadealaAdesea îmi trăiam viaţa ca şi când aceasta nu ar avea nici o finalitate, trăiam şi, totuşi, nu trăiam; însă, eu nu conştientizam aceasta sau conştientizam pentru scurt timp, după care reveneam la viaţa ce nu poate fi numită cu adevărat viaţă.Într-o zi, o carte intitulată “Visul Mariei”, scrisă de doamna Cristina Plămădeală, m-a determinat să îmi pun întrebările pe care evitam să mi le pun sau de care fugeam. Oare câţi dintre noi conştientizăm cu adevărat că “omul nu devine om fără suflet”, câţi oameni contemporani îşi mai pun întrebări existenţiale despre lume, despre Dumnezeu sau propriul suflet?

Învăţăm istorie, citim cărţi din acest domeniu şi avem impresia că istoria a fost deja scrisă, daruităm cu desăvârşire că istoria ne-o scriem singuri, în fiecare zi, în fiecare clipă pentru că “fiecare om îşi scrie istoria lui în dependenţă de ecoul sufletului său, care îi dictează ce şi cum să vadă, şi ce să înveţe din cele văzute şi trăite.”


Continuarea

Amintirea unei priviri

maica_domnuluiUn colțișor de cer înstelat își etalează mândru podoabele celeste, angajând zeci de suflete într-o dulce visare, într-un tainic moment de neuitat. La fel ca și acele zeci, poate chiar sute de suflete, un suflet pribeag își scrie propria poveste. Din ochii mari și luminoși se nasc alte două steluțe care, deși niciodată nu vor valsa pe scena cerului, sunt la fel, poate chiar mai importante decât stelele celeste, fiindcă ilustrează însăși taina sufletului.

– Douăzeci și patru, douăzeci și cinci…. Numărătoarea se întrerupe pentru o clipă.

Plecându-și privirea, o șuviță din părul catifelat cade ușor peste umăr.

Foaia albă aștepta să fie îmbrăcată în cuvinte, însă nu îi venise încă timpul. Pe marginea foii, tânăra desenează un trandafir. Dintotdeauna i-au placut trandafirii; în ei se îmbină atât de armonios gingășia cu puterea…gingășia în însăși structura lor, dar putere în a mișca suflete, puterea de a inspira scriitori. Avea atât de multe de scris și, totuși, nu își găsea cuvintele…dificil moment. După o luptă sortită eșecului, renunță la rațiunea atât de rece și privește înăuntrul propriului suflet pentru a găsi inspirația necesară.

Pentru un moment, închide ochii. Sentimentele o copleșesc.  Despre ce să scrie? Despre iubire, stele, suflete, sau despre ea ? Deschide ochii surâzători și începe să scrie:


Continuarea

Nu căuta să-l vezi pe Dumnezeu, ci caută să-i simți prezența

chipul-lui-dumnezeu-chipul-iubiriiÎntr-o zi, un tânăr se plimba agale pe drum, încercând să găsească un răspuns la întrebarea care îl măcina de foarte mulţi ani. Tot plimbându-se în jos şi în sus, observă, la un moment dat, un bătrân care se odihnea pe o băncuţă din apropiere.

– Poate dânsul mă va ajuta să elucidez misterul acestei întrebări chinuitoare… pare un om înţelept. Îşi zise tânărul, îndreptându-se încet spre bătrânul blând.

Privirea bunicului, aşa cum îl va numi tânărul, emana blândeţe şi bunătate împletite cu darul înţelepciunii.

Sfios, tânărul nu ştia cum să înceapă dialogul, aşa că renunţă la ideea sa, întorcându-se, dar vocea bătrânului îl opreşte.

– Băiete, te văd nedumerit. Vino aici şi spune-ţi oful, iar dacă este cu putinţă, te voi ajuta.

Bucuros de ceea ce auzise, tânărul se aşează cuminte în dreptul interlocutorului său.

– Bunicule, de câţiva ani în mintea mea se învârte o întrebare fără răspuns care nu mă lasă nici să dorm, nici să fiu util ziua.

– Spune dragul meu băiat!

– Bunicule, de ce nu pot să-L văd pe Dumnezeu? Cum să cred în El dacă nu Îl văd? Continuarea

Dezbatarea moștenirii între doi frați

dezbaterea-mosteniriiO mare moştenire devenise, pentru doi fraţi uniţi, săgeata otrăvită ce le învenina inima, trezind în ei germenele lăcomiei şi numeroase certuri interminabile. Într-o zi, cei doi fraţi au decis să caute un înţelept care să le zică cui i se cuvine averea.

După zile lungi de căutări, speranţa începe să dispară, însă, când au crezut că nu vor izbuti, dorinţa li s-a îndeplinit. Mergând pe un drum îngust, zăresc un bătrânel ce se odihnea pe o băncuţă învechită; ochii emanau lumina blândeţii, dar şi un mare regret, înţelepciunea citindu-i-se din priviri

Puţini stângaci, cei doi fraţi se apropie de el, iar cel mai tânăr se încumetă să înceapă dialogul:

– Bunicule, te văd un om înţelept…. eu şi fratele meu nu am ajuns la un acord comun în privinţa unei averi; el fiind mai mare, crede că i se cuvine partea cea mai mare din avere, dar eu am fost mereu alături de părinţii mei, aşa că mie mi se cuvine cel mai mult. Care credeţi că are dreptate?

Bătrânelul tăcea, cercetându-i doar cu privirea. După câteva secunde, care, pentru cei doi fraţi păreau ore, le face din cap un semn pentru a se aşeza pe bancă, lângă el.

– Care este răspunsul dumneavoastră?

– Vă voi spune o poveste!

După un schimb rapid de priviri nedumerite, fraţii se conformează.

– Ce poveste, bunicule?

Continuarea