Frânturi de gânduri intr-o oază de nesiguranţă (recenzie de carte)

Această recenzie nu este scrisă de mine, însă am publicat-o pe blog fiindcă cartea ,,Visul Mariei”, scrisă de Cristina Plămădeală este o carte excepţională, formată din lecţii de viaţă îmbinate armonios cu sensibilitatea sufletească a autoarei, o carte ce ne conduce cu fiecare pagină spre adâncul sufletului nostru. Vă îndemn cu drag să citiţi această carte

 

1017553_820234061329817_6645014257212847301_n

Maria-personajul principal

“La început a făcut Dumnzeu cerul şi pământul”( Fac; 1-1), este versetul ce exprimă delicateţea cu care a creat Dumnezeu lumea, doar prin puterea Cuvântului Său. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă in scrierile sale ca omul este “cununa creaţiei Lui Dumnezeu”, deci iată la ce statut ne-a ridicat El, deoarece omul este chip al Său. Un chip în care a binevoit şi Însuşi Mântuitorul Hristos să se întrupeze pentru mântuirea omului cazut însă din starea lui cea dintâi, dar Domnul din marea sa milostivire si dragoste nu a lăsat ca făptura Sa sa ramână veşnic intr-un intuneric existential. Si totusi de ce oare acum in contemporaneitate traim in atata nesiguranta, de unde vine insa atata nesiguranta ce domneste in vazduh dar mai ales in sufletele noastre?. Toate acestea nu sunt decat rezultatul unei indepartari permanente a omului de Dumnezeu, si de iubire. In general toata viata omului este o mare taina asa cum se arata dupa cadere, dupa pacat.

Nimic altceva nu-l ajuta pe om, si nu-i caieste sufletul mai mult decat suferinta, deoarece prin aceasta omul devine mai constient cu sine insusi dar si mai rabdator fata de cei din jurul sau, si nu in ultimul rand iubitor fata de toti. Imi vine in minte o carte deosebita pe care am citit-o de curand in care omul era intruchipat de “Maria”, o fiinta sincera si plina de curiozitate asa cum e sufletul omului lasat de Hristos in noi. Si totul incepe cu un vis ce are o actiune complexa as putea spune deoarece acesta “Marie” trece prin toate etapele societatii in care traieste, si anume “drumul de initiere” de la satul traditional trecand prin   hanul sufletului ratacit si ajungand intr-un final in satul fara nume. Pentru mine satul si societatea din trecut aveau o alta valoare cosmica deoarece insasi existenta oamenilor era umbrita de prezenta vie a lui aDumnezeu in vietile lor. Stim cu totii ca Biserica era axul central dupa care toata comunitatea sateasca se ghida in viata de zi cu zii precum Continuă lectura

“Visul Mariei” –valorile sfinte ale satului românesc (recomandare de carte)

visul-maiei-cristina-plamadealaAdesea îmi trăiam viaţa ca şi când aceasta nu ar avea nici o finalitate, trăiam şi, totuşi, nu trăiam; însă, eu nu conştientizam aceasta sau conştientizam pentru scurt timp, după care reveneam la viaţa ce nu poate fi numită cu adevărat viaţă.Într-o zi, o carte intitulată “Visul Mariei”, scrisă de doamna Cristina Plămădeală, m-a determinat să îmi pun întrebările pe care evitam să mi le pun sau de care fugeam. Oare câţi dintre noi conştientizăm cu adevărat că “omul nu devine om fără suflet”, câţi oameni contemporani îşi mai pun întrebări existenţiale despre lume, despre Dumnezeu sau propriul suflet?

Învăţăm istorie, citim cărţi din acest domeniu şi avem impresia că istoria a fost deja scrisă, daruităm cu desăvârşire că istoria ne-o scriem singuri, în fiecare zi, în fiecare clipă pentru că “fiecare om îşi scrie istoria lui în dependenţă de ecoul sufletului său, care îi dictează ce şi cum să vadă, şi ce să înveţe din cele văzute şi trăite.”


Continuă lectura

Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei

newonesnnoooo063  O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei  nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet,  neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui,  împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi  de înţeles.

De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferinţa noi o alegem. Dacă nu ne-ar  face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinţei,atunci am extrage din fiecare clipă, din  fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale  speranţei şi ale liniştii celei fără de început.

Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei  înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune

Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?

Continuă lectura

Oamenii care au renunţat la Dumnezeu, au devenit ucigaşi de suflete

tyrol_austria_-_misty_mountain_village  Un om stătea odată de vorbă cu un înţelept şi-i spuse aşa:

– Am grăit lumii un adevăr, dar o parte din oameni au început să mă judece, sa deformeze  adevărul dupa bunul lor plac şi să arunce în stânga şi în dreapta numai minciuni…

Înţeleptul îi răspunse:

– Vezi tu, adevărul deranjează de multe ori. Dacă intri într-o casă în care oamenii sunt  îmbrăcaţi cu haine murdare, iar haina ta este albă, îi vei deranja pentru că nu ar suporta să  îşi vadă starea vestimentaţiei lor si vor încerca să îţi murdărească şi ţie haina, aruncând cu  noroi în tine. Însă de te vei feri de noroiul lor, păstrându-ţi haina curată, mizeria lor nu te  va atinge.

– Nu contează ce spune lumea, ci contează cum îţi este sufletul! Mulţi oameni au uitat că au un suflet şi şi-au călcat demnitatea în picioare, alungându-L pe Dumnezeu de la ei… o, vai lor, căci au pierdut totul!

Continuă lectura

Rezolvarea problemelor și viața alături de Dumnezeu

viata-cu-dumnezeu  Toate grijile noastre sunt în zadar… ne petrecem viaţa încercând să rezolvăm problemele  ce ne apar în cale, dar uitam să ne trăim viaţa. Este normal să ne dorim binele, să rezolvăm  orice problemă ce ne ameninţa fericirea, dar nu aceasta este esenţa vieţii. Ce folos este dacă  avem bogăţie pământească dar nu am dobândit raiul dumnezeiesc?

Problemele le vom rezolva, dar vor veni altele şi uite aşa viaţa noastră se scurge precum  nisipul din clepsidră, devenind doar un şir de realizări sau eşecuri.

În vreme de necaz să nu ne lăsăm cuprinşi de deznădejde, fiindcă asta vrea vrăjmaşul.  Omul trebuie să lupte în permanenţă, dar fără scutul iubirii divine şi platoşa smereniei,  fără Hristos nu vom putea birui forţele răului. Uitaţi ce ne spune Mântuitorul în Ioan 16,  33: ,, În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”

Cum am putea noi să nu ne lăsăm în braţele protectoare ale Celui ce a biruit lumea?

Greutăţile noastre sunt insignifiante faţă de greutăţile pe care Le-a suportat Logosul divin.

Se pot oare ele compara cu loviturile de bici pe care trupul sfânt le-a răbdat din dragoste pentru noi? Se pot compara cu durerea provocată de coroana de spini sau cu hulele pe care urechile Sale le-au auzit?

Continuă lectura

Judecarea aproapelui și leacul ei

72437 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu  măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai  aproapelui… iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această  patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am  înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun  accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând,  dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de  el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul alta iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata, rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Pentru a nu mai judeca trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindecă atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui. Noi singuri ne facem vrăjmaşi prin judecăţile noastre, de multe ori absurde, dacă nu în totalitate absurde. Continuă lectura

Timpul nu este în mâinile noastre

timpul-nu-este-in-mainile-noastre  Timpul este prietenul şi, de multe ori, duşmanul nostru. Timpul este un martor tăcut al  vieţii noastre, este cel care cicatrizează rănile sufletului nostrum, provocate de pierderea  unei persoane dragi, este cel care trece atât de greu atunci când aşteptam cu nerăbdare pe  cineva sau suntem trişti, şi atât de repede atunci când suntem fericiţi alături de cei dragi.

Timpul este atât de valoros, dar, totuşi, de multe ori îl irosim fără vreun rost. Secunda care  a trecut niciodată nu o vom putea recăpăta, anii care au trecut nu se vor mai întoarce, viaţa  noastră continuând să curgă asemeni unei ape, până când va seca, iar noi vom trece în  viața de dincolo.

Ne îngrijim de multe: cum să ne îmbrăcăm azi, ce vom mânca, cum să rezolvăm problema  apărută, cum ne plătim facturile, dar cu ce ne alegem din toate acestea dacă ne irosim timpul? Dacă ne certăm cu cineva sau trecem printr-o perioadă grea ne întristăm, deznădăjduim şi alegem înfrângerea în locul victoriei. De ce să alegi tristetea în locul fericirii? De ce să te stresezi inutil când poţi nădăjdui în Dumnezeu?

De noi depinde starea noastră sufletească, de noi depinde, de multe ori, zâmbetul celorlalţi pe care putem să-l producem fie şi cu o vorbă bună, sau doar zâmbindu-i persoanei respective indiferent dacă este străină sau nu.

Timpul trece şi lasă în urma sa doar rezultatul faptelor noastre. După ce murim, nu cred că ceilalţi îşi vor aminti neapărat cum ai fost îmbrăcat când te-au văzut prima dată, dar cu siguranţă îşi vor aminti dacă vreodată i-ai ajutat sau măcar le-ai oferit un zâmbet sau o îmbrăţişare atunci când au avut nevoie; dacă în urma ta ai lăsat doar suferinţa, ceilalţi îşi vor aminti lacrimile care au curs din vina ta, durerea pe care le-ai provocat-o inconştient sau nu.

Continuă lectura