Iubirea de mamă

iubire-de-mamaO micuţă căsuţa găzduia două suflete: o mamă împreună cu băieţelul ei. Căsuţa, deşi sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire şi pace duhovnicească. Soţul sărmanei femei a murit de câţiva ani în urma unui anevrism cerebral, lăsându-şi familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.

Sărmana mama îşi creştea copilul cu multe greutăţi, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.

Anii treceau iar băieţelul creştea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viaţa prietenilor săi şi al influenţei unei lumi atât de scumpe şi artificiale în care trăia. A început să-şi judece mama, să o condamne pentru viaţa pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: “Te urăsc“, lăsând în urma sa, după ce a trântit uşa, lacrimi de suferinţă şi o inimă zdrobită dar totuşi, plină de iubire pentru unicul ei copil.

Băiatul se plimba pe străzile oraşului, încercând să ignore sentimentul de remuşcare care, odată cu diminuarea furiei, îşi face simţit prezenţa.

Aşezându-se pe o bancă dintr-un micuţ parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băieţelul ei. La un moment dat, băieţelul se îndepărtează de mamă, fiind atras de un porumbel aflat la câţiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade şi se loveşte.

Citește mai mult

Îngerul păzitor

ingeri-pazitoriUşa se deschide şi în cameră intră un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători şi chip plăcut, chip peste care, însă, s-a aşternut oboseala survenită în urma orelor istovitoare de la locul de muncă.

Frumoasa sa soţie pregătea cina de seară în curata şi micuţa bucătărioară, în timp ce bărbatul se odihnea, recăpătându-şi astfel puţină odihnă; somnul nu se lasă aşteptat.

A trecut o oră de când adormise când, o frumuseţe de copil în vârstă de cinci ani cu ochişori angelici în care dansa o sclipire sublimă şi cu un zâmbet dulce şi suav pe care numai o fiinţă inocentă îl poate avea, intră grăbit în cameră, strigând cu putere:

– Tăticule, tăticule!

Abia dezmeticindu-se, bărbatul îşi priveşte copilaşul vesel şi emoţionat, rostind cu greutate din cauza trezirii bruşte:

– Ce s-a întâmplat, voinicule?

Emoţia care îi încerca sufletul curat îl împiedică să dea un răspuns imediat.

– Tăticule… tăticule…

Clipeşte de două ori şi, după ce trage aer în piept, îşi continuă ideea.

– Am văzut un înger.

Tatăl zâmbeşte duios, privindu-l cu iubire.

Citește mai mult

,, Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.”

mantuitorul-hristos-3Sclipiri palide de lumină înviază faţa rece a peretelui, transformându-l într-o scenă pe care se dansează ultimul vals. Câteva lumânări palide se stingeau în propria lumină, conferind camerei pustii o ultimă imagine a flăcărilor slabe, o imagine ce îţi încălzea atât trupul cât şi sufletul.
Paşi grăbiţi se aud în apropiere.
O lumânare timidă îşi micşorează flacăra până la limită pentru ca, mai apoi, să o înalţe sublim într-o încercare nereuşită de a atinge divinul.
Doi ochi negri priveau pătrunzător din pragul unei uşi vechi; lumânările, nestingherite de noua prezenţă, luminau spre moartea lor, topindu-se treptat într-o atmosferă de negrăit.
,, Cum este şi această viaţă…”, îşi spuse tânărul, în timp ce sclipirile de aur se oglindeau frumos pe conturul negru al ochilor săi.
O femeie grăbită intră pe uşă, conturbând astfel momentul tainic şi rupând firul gândurilor contemplative. Tânărul se retrage uşor, părăsind taina ce se vroia descoperită, taina morţii unei lumânări care cuprindea, în sine, taina existenţei umane, pentru că cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări.
În interiorul Bisericii domnea o pace dulce, accentuată de privirea blândă şi plină de iubire a sfinţilor, însă sufletul tânărului era prea tulburat pentru a simţi acea pace şi a observa privirile sfinte şi duioase.
Se îndreaptă spre ieşire dar, brusc, se opreşte. Un gând revelator îi străfulgeră mintea:
,, Nu pot părăsi acest sfânt lăcaş fără a găsi un răspuns la ceea ce mă tulbură!”
Smerit, păşeşte timid în faţa icoanei Mântuitorului. Un fior îi încearcă inima; privirea divină îl determină să-şi plece ruşinat capul, însă un glas lăuntric îl îndeamnă să se apropie.
Tânărul cade în genunchi şi tace… ridică uşor privirea, întâlnind-o pe cea a lui Dumnezeu şi, treptat, îndrăzneşte:
– Doamne, o întrebare îmi tulbură sufletul, chinuindu-l necontenit. Cum poţi deveni un om curajos? Ce să fac pentru a dobândi curajul atât de necesar, ce să fac cu teama care mă îngrozeşte?
Tace şi priveşte intens icoana.
Citește mai mult

O scrisoare către pruncul Iisus

noaptea-de-ajun-a-craciunuluiPe străzile împodobite cu un covor pufos de cristale albe şi minunate, răsună glasurile vesele ale copiilor care aduc în casele oamenilor o preafrumoasă veste.

La geamul unei case liniştite, un băieţel angelic privea, cu o încântătoare admiraţie, mişcarea fulgilor de nea; chipul îi era mângâiat de palida lumină născută dintr-o lumânare ce se topea încet, ascultând parcă cuvintele Heruvimilor şi ale Serafimilor.

Întreaga suflare se pregătea pentru Taina ce se anunţa, cutremurându-se şi minunându-se totodată de măreţia acesteia.

– I-ai scris Moşului?

Femeia cu bucle aurii se apropie încet de băieţelul ei, sărutându-l pe creştet.

Copilul tresare uşor.

– Am scris o scrisoare, dar nu către Moş Crăciun.

– Dar cui i-ai scris, băiatul meu?

Copilul ridică privirea senină spre cerul înstelat, răspunzând în şoaptă:

– Pruncului Iisus.

Un moment de tăcere cuprinde atmosfera, doar lumânarea vorbind în graiul ei de neînţeles.

Fugind spre măsuţa de lângă pat, băiatul ia o scrisoare pe care o pune în mâna gingaşă a mamei sale.

Citește mai mult

Cine v-a zis că sunteţi urât?

77047Noaptea acoperă cu mantia sa întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.

Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirit zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.

Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă…cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Divinitatea:

– De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel?

– M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.

– Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.

Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.

Uitându-se la ochii lui Dumnezeu, omul începe să plângă cu amar şi să se tânguiască; ochii blânzi păreau atât de reali încât Chipul sfânt parcă nu mai era doar pictat, ci era viu, creându-ţi impresia că însuşi Dumnezeu stătea înaintea omului, însă acesta, orbit de lacrimi şi suferinţă, nu observase minunea şi se întoarce, lăsându-L pe Dumnezeu în spatele lui.

Citește mai mult

Dezbatarea moștenirii între doi frați

dezbaterea-mosteniriiO mare moştenire devenise, pentru doi fraţi uniţi, săgeata otrăvită ce le învenina inima, trezind în ei germenele lăcomiei şi numeroase certuri interminabile. Într-o zi, cei doi fraţi au decis să caute un înţelept care să le zică cui i se cuvine averea.

După zile lungi de căutări, speranţa începe să dispară, însă, când au crezut că nu vor izbuti, dorinţa li s-a îndeplinit. Mergând pe un drum îngust, zăresc un bătrânel ce se odihnea pe o băncuţă învechită; ochii emanau lumina blândeţii, dar şi un mare regret, înţelepciunea citindu-i-se din priviri

Puţini stângaci, cei doi fraţi se apropie de el, iar cel mai tânăr se încumetă să înceapă dialogul:

– Bunicule, te văd un om înţelept…. eu şi fratele meu nu am ajuns la un acord comun în privinţa unei averi; el fiind mai mare, crede că i se cuvine partea cea mai mare din avere, dar eu am fost mereu alături de părinţii mei, aşa că mie mi se cuvine cel mai mult. Care credeţi că are dreptate?

Bătrânelul tăcea, cercetându-i doar cu privirea. După câteva secunde, care, pentru cei doi fraţi păreau ore, le face din cap un semn pentru a se aşeza pe bancă, lângă el.

– Care este răspunsul dumneavoastră?

– Vă voi spune o poveste!

După un schimb rapid de priviri nedumerite, fraţii se conformează.

– Ce poveste, bunicule?

Citește mai mult