Nu căuta să-l vezi pe Dumnezeu, ci caută să-i simți prezența

chipul-lui-dumnezeu-chipul-iubiriiÎntr-o zi, un tânăr se plimba agale pe drum, încercând să găsească un răspuns la întrebarea care îl măcina de foarte mulţi ani. Tot plimbându-se în jos şi în sus, observă, la un moment dat, un bătrân care se odihnea pe o băncuţă din apropiere.

– Poate el mă va ajuta să elucidez misterul acestei întrebări chinuitoare… pare un om înţelept. Îşi zise tânărul, îndreptându-se încet spre bătrânul blând.

Privirea bunicului, aşa cum îl va numi tânărul, emana blândeţe şi bunătate împletite cu darul înţelepciunii.

Sfios, tânărul nu ştia cum să înceapă dialogul, aşa că renunţă la ideea sa, întorcându-se, dar vocea bătrânului îl opreşte.

– Băiete, te văd nedumerit. Vino aici şi spune-ţi oful, iar dacă este cu putinţă, te voi ajuta.

Bucuros de ceea ce auzise, tânărul se aşează cuminte în dreptul interlocutorului său.

– Bunicule, de câţiva ani în mintea mea se învârte o întrebare fără răspuns care nu mă lasă nici să dorm, nici să fiu util ziua.

– Spune dragul meu băiat!

– Bunicule, de ce nu pot să-L văd pe Dumnezeu? Cum să cred în El dacă nu Îl văd? Citește mai mult

Judecându-i pe ceilalţi, te judeci pe tine însuţi

judecandu-iÎntr-un oraş micuţ şi liniştit îşi trăia viaţa o femeie frumoasă şi credincioasă, însă, virtuţile erau umbrite de o mare patimă: judecarea aproapelui. Credinţa ei nu avea la temelie cuvintele Mântuitorului  “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi’’ şi, deşi citea Sfânta Scriptură, a trecut cu vederea această învăţătură.

Într-o duminică, aşa cum obişnuia, se pregăteşte să meargă la sfânta biserică. Îmbrăcându-se cu cea mai frumoasă rochie pe care o deţinea, pentră că, în gândirea ei, nu se putea lăsa mai prejos decât vecina şi prietena ei alături de care stătea în biserică, iese din curtea casei sale când, un om al străzii, nebunul cum îl numeau toţi, îi iese în cale.

Privindu-l cu dispreţ, îi zice:

– Pieri din calea mea, nebunule, şi nu cumva să te apropii de mine pentru că mirosul tău îngrozitor îmi va pătrunde în rochie. Ar trebui să te apuci de lucru, nu să trăieşti din mila altora.

Replicându-i acestea, îsi vede de drumul ei. La scurt timp, se intâlneşte cu un om ameţit de alcoolul necruţător:

– Doamne, ce om nevrednic. În loc să se roage, el se înneacă în băutură.

Într-un final ajunge la biserică; după ce se închină la icoană, se îndreaptă spre locul ei, unde era aşteptată de către prietena sa. Zâmbindu-i, îşi ocupă locul.

Pe la jumătatea slujbei, în biserică îşi face apariţia o tânără îmbrăcată sărăcăcios, dar cu un chip blând, precum al unui înger.

Citește mai mult

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

66336Un om, odată, se plimba trist prin cameră, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzită. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.

– De ce, Doamne, m-ai dat pe lume?

– Ca să mă cuprindă boala, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?

Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme

Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar o lumină orbitoare îl salvează.

– Cine eşti şi ce vrei de la mine?

– Vino cu Mine şi vei vedea!

Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.

Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată, ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească

– Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.

– Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva şi, totuşi, te plângi că îţi este greu.

Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă. Citește mai mult

Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut

83156Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.

“Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.

Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.

Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.

Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.

Brusc, această sete de dominare erupe din sufletul său, îndemnându-l să facă o nouă victimă. Cu un zâmbet malefic și cu o privire de gheață, Fiorosul decide că a sosit momentul să îl întâmpine pe noul deținut. Avea să aibă parte de cea mai mare surpriză din viața sa.

Citește mai mult

Copiii și pilda samarineanului milostiv

pilda-samarineanului-milostivStelele se întreceau în sclipiri aurii, iar luna îmbrăţişa pământul, învăluindu-l într-o lumină neobişnuită de care s-a mirat până şi întunericul nopţii a cărui putere se retrăgea încet, cedând locul unei mirifice nopţi luminoase.

Chicote vesele de copii se aud din camera în care se simţea iubirea şi fericirea. Doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, zburdau neobosiţi în jurul tatălui cu priviri duioase, în timp ce frumoasa mamă pregătea o surpriză culinară pentru copilaşi, comorile ei nepreţuite.

– Zburdalnicilor, este timpul să vă puneţi în pat!

– Nu încă, tăticule. Se auziră la unison vocile firave.

Tatăl a reuşit să îşi prindă fetiţa, însă aceasta, cu o abilitate incredibilă, reuşise să se elibereze din braţele puternice dar, în acelaşi timp atât de delicate ale tatălui, zâmbind fericită de victoria ei şi bătând din palmele-i micuţe ca şi cum s-ar felicita singură pentru marea izbândă.

– Acum râzi, dar să vezi tu, când te prind, ce vei mai râde!

Joaca de-a prinselea a mai durat câteva minute când, obosiţi, cei trei se aşează în pat pentru o scurtă odihnă, aşteptând nerăbdători surpriza culinară. Fetiţa se sprijină pe braţul drept al tatălui, şuviţe din părul ei şaten curgând lin pe cămaşa albă a bărbatului, în timp ce băieţelul se aşează pe picioarele puternice, sprijinindu-şi capul pe pieptul de unde răsună puternic bătăile inimii.

– Până când mama va termina surpriza, am să vă povestesc ceva frumos.

– Ura! Se auziră, la unison, vocile angelice.

Citește mai mult

Mâncarea dumnezeiască și mireasma ei

william_bouguereau_bow191Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară.

Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului. Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice.

Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

– Eşti o fată săracă.Acele legume sunt unica hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile.Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât…biserica nu pleacă nicăieri si vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

– Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea!

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit.

S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Citește mai mult

Nu toţi cei care-i primesc în sufletul lor pe Dumnezeu și pe Maica Domnului, Îi și văd cu ochii

schita-de-icoana-maica-domnului-cu-pruncul-2-talitaÎn ochişorii negri se oglindea nemiloasa şi tirana boală ce a pus stăpânire pe trupuşorul fraged. Un tremurat îi cuprinde corpuşorul la scurte intervale de timp, contrar stării febrile severe. Mama îndurerată încearcă să îşi ascundă lacrimile amare, schimbând concomitent compresele de pe fruntea şi burtica copilaşului ei. Se aud bătăi în uşă, în curând intrând în micuţa încăpere medicul.

După o scurtă consultare, chipul îi devine palid şi îngrijorat; mama îl priveşte cu inima însângerată… citea pe chipul lui un răspuns care îi provoca fiori reci.

– În ce stare este? Întrebă aceasta cu o voce tremurândă.

– Nu cred că va mai apuca ziua de mâine. Îmi pare rău…

Picioarele femeii cedează şi o ameţeală cumplită îşi face apariţia; cade pe fotoliu.

– Doamnă…

Tânăra mamă nu îl auzea, cuvintele ,, nu va mai apuca ziua de mâine” răsunau constant în minte, torturând-o. Ridică mâna, transmiţând astfel să fie lăsată singură… vroia ca ultimele ore pe care le petrecea cu băieţelul bolnav să fie doar ale ei, să nu piardă nici o clipă atât de preţioasă.

Medicul a înţeles şi, plecându-şi întristat capul, părăseşte camera. Au trecut minute grele în care doar lacrimile mari erau mângâiere pentru obrazul livid, iar suspinele deveneau cuvintele ce-i eliberau pentru scurt timp inima împovărată.

Ridică ochii şi îşi priveşte copilul; acesta zâmbea suav, uitându-se spre un perete ca şi cum acolo era cineva sau ceva.

– Puişorul meu, ce s-a întâmplat?

Copilaşul, abia rostind, şopteşte arătând cu mânuţa spre perete:

– Acolo… este o femeie foarte frumoasă cu un prunc în braţe.

Mama se uită spre perete dar nu vede nimic decât o icoană cu Maica Domnului şi Pruncul Sfânt.

– Este o icoană, dragul meu.

– Nu, mămică, lângă icoană este o femeie nespus de frumoasă. Uite, îmi zâmbeşte dulce iar pruncul mă binecuvântează.

Citește mai mult

Nu cerşea milă, nu voia bani. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.

68854O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui. Copilul cu ochi senini o priveşte fără să-şi dea seama că, treptat,  acea lumină a dispărut, el însuşi, la început pierdut în jocul fascinant al luminii,  s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenţei cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.

Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpânda lumină de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puţin înainte de lăsarea primei zăpezi,  iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Fraţi nu avea pentru a găsi în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezeşte la cruda şi nemiloasa realitate.

– Ce faci aici, cerşetorule?  Cauţi milă? Ai greşit, aici nu vei primi aşa ceva, aşa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule!

Copilul, cu ochii în lacrimi,  privea chipul bărbatului care striga la el, fără să ştie ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere şi alungat de un om fără inimă, porneşte pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile îngheţate.

Nu cerşea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.

Lumea din jurul lui era într-o continuă agitaţie, cuprinsă de un stres sfâşietor, fără a şti în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu l-a observat pe micuţul orfan ce privea trist, tânjind după o îmbrăţişare.

În cele din urmă, învins de frigul care muşca din trupul său micuţ şi fraged, copilaşul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranţa că va avea parte de puţină căldură  sau, cel puţin,  să fie apărat de gerul ucigător, însă speranţa i se nărui repede. Puţin după miezul nopţii, un om ameţit de aburii alcoolului îl trezeşte pe bietul înger care abia aţipise şi, în timp ce îl înjură şi aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilaşul nu putea înţelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore sau minute. Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet trist se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă.
Citește mai mult

“Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea.”

casa-de-craciunFulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.

Râsetele colorate devin fundalul muzical al fulgilor de nea care valsează în ritmul căderii lor spre pământul îngheţat şi lipsit de viaţă; doar o fetiţă stătea tăcută într-un colţ, privind întreaga veselie. Ochişorii ei mari şi luminoşi exprimau o uşoară mirare, iar mintea îi era acaparată de următoarele întrebări: de ce atâta fericire? Ce minune aduceau aceşti fulgi de nea?

Un micuţ cristal de apă îi cade pe năsuc…fetiţa ridică ochii şi întinde braţele spre cer. În curând palmele îi sunt acoperite de un strat subţire de steluţe albe şi, ca şi cum atunci ar fi văzut pentru prima dată fulgii de nea, priveşte formele ce se topesc în palmele-i micuţe.

– Maria, vino mai repede, să nu răceşti! Se auzi, brusc, o voce din spate.

Copila îşi întoarce căpuşorul şi îşi priveşte mama. După ce mai admiră încă o dată  cerul , se îndreaptă cu paşi repezi spre mămica ei, care o aştepta cu braţele deschise.

– Vino, fetiţa mea! Azi, bunul Dumnezeu ne-a arătat din nou iubirea Sa şi diseara vei putea mânca o supă bună şi caldă.

Ochişorii Mariei erau asupra copiilor zburdalnici.

– Mămică, de ce nu pot să mă duc la şcoală, la fel ca şi ceilalţi copii?

Citește mai mult

Pentru cei orbi Dumnezeu este lumina sufletului

Lonely ChildÎntr-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.

Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.

Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.

Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.

În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:

– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.

Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.

Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.

Citește mai mult