Frumuseţea culorilor

frumusetea-culorilor  Într-o seară am rămas timp de 5-10 minute singură în cameră, suficient pentru a mă gândi  a diverse lucruri în linişte. Privind în jurul meu am constatat ce minunate sunt culorile, cât  de viu şi de armonios se îmbină toate. Minunându-mă de frumuseţea lor nici am realizat  cât de repede au trecut minutele, în curând în camera venind şi colega mea, Cristina, pe  care am întrebat-o:  “Cristina, ai observat ce frumoase sunt culorile?” Nu mai ţin minte  răspunsul ei, dacă mi-a dat vreunul, dar sunt sigură că s-a întrebat:”ce a apucat-o şi pe fata  asta?”, dar nu asta contează.

Vreau să vă adresez o întrebare: Voi aţi remarcat ce frumoase sunt culorile?

Faptul că vedem în culori este un alt dar cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. Dacă  închidem ochii, nu vedem nimic, dar, dacă îi deschidem vedem tot ceea ce ne înconjoară, însă nu remarcăm culorile… suntem orbi.

Cum ar fi dacă am vedea lumea în alb-negru? Incredibil de tristă… imaginaţi-vă un apus de soare în alb-negru, fără splendoarea lui, o floare ce, în loc de a ne încălzi ochii şi de a ne bucura nu ne oferă decât o palidă umbră, un parc mult prea stins, înecat în aceleaşi sumbre culori alb-negru.

Dacă am vedea lumea în alb-negru, cel puţin am putea distinge formele sale… dar dacă nu am vedea deloc, dacă ne-am scufunda permanent într-un întuneric nefiresc din care nu am mai reuşi să ieşim? E îngrozitor, dar sunt oameni în această situaţie, sunt oameni care nu au văzut niciodată dansul culorilor.

Citește mai mult

Învăţaţi să vă bucuraţi şi când sunteţi în suferinţă, pentru că suferinţa asumată întăreşte sufletul

toamna-frumos-colorata  Trăim vremuri grele, vremuri în care inocenţa, seninătatea şi acel licăr de iubire care  strălucea în ochii noştri pe vremea când eram nişte copii zburdalnici, parcă au dispărut.      Mă plimb adesea pe străzi şi citesc pe chipul trecătorilor grăbiţi efectele stresului şi al lipsei  acelei bucurii tainice care a mai reuşit să dăinuie în puţine suflete contemporane. Ne  încărcăm sufletele cu mult prea multe griji ce devin o teribilă boală care ne ucide treptat,  lipsindu-ne de bucuria lucrurilor mărunte.

Căutam libertate, iubire, ajutor, dar de multe ori le căutam într-o direcţie greşită.  Acceptăm benevol şi cu o uşurinţă îngrijorătoare iluziile pe care alţii ni le vând, fără a ne  pune problema dacă acestea sunt adevărata cale de scăpare.

Dragi tineri, voi sunteţi viitorul! Nu permiteţi ca sufletele voastre să fie distruse de mizeriile ce ni se oferă la tot pasul, nu vă călcaţi demnitatea în picioare şi ţineţi minte un lucru: libertatea nu v-o poate lua nimeni, decât dacă voi înşivă o cedaţi! În voi stă adevăratul licăr de seninătate, de iubire… nu-l căutaţi în altă parte, pentru că nu îl veţi găsi. Nu-L căutaţi pe Dumnezeu într-o societate morbidă care neagă existenţa Sa, ci căutaţi-L în inimile voastre, iar acolo Îl veţi găsi şi, odată cu El, veţi descoperi adevărata libertate.

Evadaţi pentru câteva zile din acest mediu încărcat de prea multă tehnologie şi mergeţi în natură, unde sufletele voastre vor simţi esenţa adevărată a vieţii; acolo veţi înţelege că există seninătate, libertate, fericire, acolo vă veţi întâlni cu voi înşivă fără să fiţi constrânşi de informaţii vătămătoare.

Redescoperiţi-vă zâmbetul tainic, bucuraţi-vă dragi tineri pentru că în voi stă puterea de a fi fericiţi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de cei care afirmă că iubirea nu mai există. Nu este adevărat, iubirea nu a murit, nu moare şi nu va muri niciodată, pentru că omul trăieşte doar cu şi prin iubire! Citește mai mult

Tratamentul singurătăţii

69518  Singur într-o lume singură. Interesante cuvinte… dar totuşi, reale?

Până unde poate ajunge singurătatea, de ce ne simţim singuri, de ce nu facem ceva pentru  a înlătura singurătatea? Dacă suntem liberi care este rostul singurătăţii? Acestea şi multe  alte întrebări ce au la bază singurătatea se creează, singurătatea devenind asemeni chitului  care l-a înghiţit pe Iona.

Paradoxul lumii de astăzi este acesta: cu toată tehnologia care ne înconjoară, noi suntem  singuri. Dar suntem într-adevăr singuri? De ce ne simţim aşa când, până la urmă, această  viaţă trecătoare se încheie parcă mult prea repede asemeni unui izvor a cărui frumuseţe a  fost răpită de razele nemiloase şi de căldura Soarelui ?

Omul nu a fost creat să rămână singur. Dacă nu îşi găseşte împlinirea alături de jumătatea sa, asta nu înseamnă că nu mai are pentru ce trăi. Poate că nu sunt în măsură să zic aceste cuvinte din lipsă de experienţă, având doar 19 ani, dar cred cu toată tăria că orice om se poate ridica din starea de singurătate care de multe ori îl cuprinde.

Şi pe mine m-a cuprins, dar încerc să învăţ în fiecare zi să mă ridic şi să privesc darul lui Dumnezeu cu multă fericire. Deseori, când mă simt singură, vorbesc cu Dumnezeu iar dacă nu vorbesc, scriu. Este foarte important să nu rămână toată nedumerirea, toate răspunsurile fără întrebări şi întreaga disperare în tine. Trebuie să ai un dar special… toţi am fost înzestraţi de către Creator.

Dacă îţi cunoşti acel dar special, exploatează-l fiindcă nu se ştie niciodată pe cine îl poţi ajuta, sau pe cine îl poţi face fericit şi implicit eşti şi tu ajutat, eşti tu fericit pentru că iubirea se răsplăteşte cu iubire.

Citește mai mult

Dumnezeirea naturii

spring-flowers_009  Sunt singură în cămin… stând aproape de fereastră, îmi îndrept privirea spre cerul  minunat care parcă născut dintr-un albastru magnific, îmi îmbracă privirea. Nişte  porumbei, lipsiţi de grijile care ne apasă sufletul, nouă, oamenilor au ieşit la plimbare, unii  preferând pământul iar alţii înălţându-se într-un zbor lin.

Deschid geamul şi îndată în cameră pătrunde melodioasa voce a păsărelelor care parcă  exersează pentru un concert celest. Nişte pisicuţe îşi fac veacul pe aici, mulţumindu-ţi  printr-un mieunat ce îţi înmoaie inima, atunci când le dai o bucăţică de pâine. Culoarea  copacilor din faţa camerei mele se îmbină armonios cu întreg peisajul, găzduind  minunatele făpturi, vocile concertului celest. Soarele a început să se arate, îmbrăcând cu  razele sale întreaga natură.

Doamne, Măiestrul inimii mele, ce minunate sunt lucrurile mâinilor Tale!

Pentru mulţi devine o banalitate peisajul atât de familiar, acest fapt făcându-ne să nu mai vedem lucrurile care deşi mărunte, sunt de fapt cele mai măreţe. Câţi dintre noi mai privim oare peisajul ce ni se dezvăluie în spatele ferestrei, câţi dintre noi ne mai bucurăm de lucrurile mărunte ale vieţii?

Viaţa este mult prea scurtă pentru a o irosi pentru lucruri care nu îţi aduc nici măcar o bucurie sufletească, care te închid într-o închisoare şi din care nu te mai lasă să ieşi, luându-ţi libertatea… preţioasa libertate.

Citește mai mult

Cheia schimbării lumii

crucea-lui-hristos  Azi, mergând spre casa bunicii împreună cu familia mea,priveam peisajul atât de obişnuit,  atât

de cunoscut mie, mintea mea fiind învelită în zeci de gânduri. Printre gândurile mele apare  şi întrebarea cu numărul 2 de pe site-ul Ortodoxia Tinerilor şi anume: “Dacă ar fi să muriți  în această seară, fără a mai apuca să vorbiți cu cineva, care ar fi lucrul pe care ați regreta  cel mai mult că nu l-ați spus? De ce nu ați făcut-o până acum?”.

După ce am citit prima dată întrebarea, am meditat în seara aceea la răspuns. În cele din  urmă am constatat că până acum nu am realizat mai nimic în viaţă, pierzându-mi timpul  atât de preţios cu lucruri materiale, griji fără rost, zile în care am fost pesimistă,  deznădăjduită, sau momente în care am luat în considerare mai mult decât trebuie părerile celor din jur, lăsându-mă influenţată de opinia lor şi ajungând să mă subestimez.

Dacă ar fi fost ultima noapte din viaţa mea aş fi regretat enorm:

  • momentele în care nu am ştiut să zâmbesc.
  • momentele în care nu i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate minunile de care am avut parte, însă pe care nu le-am observat oarbă fiind de lucruri artificiale.
  • faptul că nu le-am spus celor dragi cât de mult îi iubesc
  • faptul că de multe ori mi-am sufocat sufletul în păcate, alegând să mă comport întocmai cum se aşteptau alţii să mă comport deşi nu era un comportament frumos
  • dar şi clipele în care, fără să vreau, i-am rănit de multe ori pe cei din jur.

 De ce nu ştim, de multe ori să apreciem un lucru, o persoană, un sentiment decât după ce le pierdem ? Nu ar fi mai simplu dacă nu am lăsa pe mâine aceste frumoase, adevărate şi până la urma singurele cuvinte cu adevărat importante din viaţa noastră: te iubesc, şi le-am zice chiar în acest moment ? Poate mâine nu vom mai fi pentru a le spune… poate o să fie prea târziu. Citește mai mult

Şi cea mai întunecată noapte are sfârşitul ei

19newonesnnoooo063  O floare în mijlocul iernii supravieţuieşte doar din adierile blânde ale iubirii celei  nemăsurate, ale speranţei şi ale liniştii celei fără de început. Un om trist moare încet,  neştiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supravieţuirii, astfel sufletul lui,  împietrit de atâta suferinţă, este strivit sub greutatea propriei suferinţe, greu de descris şi  de înţeles.

De ce trebuie să suferim? Poate, uneori, suferinţa o alegem noi singuri când uităm să  extragem din fiecare clipă, din  fiecare moment în care suntem trişti, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale  speranţei şi ale liniştii celei fără de început.

Floarea inimii noastre se ofileşte încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei  înfiorătoare, frigului care muşcă din ea fără nici un strop de compasiune

Viaţa este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranţă sau pline de ură ?

Citește mai mult

Timpul nu stă în mâinile noastre

timpul-nu-este-in-mainile-noastre  Timpul este prietenul şi, de multe ori, duşmanul nostru. Timpul este un martor tăcut al  vieţii noastre, este cel care cicatrizează rănile sufletului nostru, provocate de pierderea  unei persoane dragi, este cel care trece atât de greu atunci când aşteptam cu nerăbdare pe  cineva sau suntem trişti, şi atât de repede atunci când suntem fericiţi alături de cei dragi.

Timpul este atât de valoros, dar, totuşi, de multe ori îl irosim fără vreun rost. Secunda care  a trecut niciodată nu o vom putea recăpăta, anii care au trecut nu se vor mai întoarce, viaţa  noastră continuând să curgă asemeni unei ape, până când va seca, iar noi vom trece în  viața de dincolo.

Ne îngrijim de multe: cum să ne îmbrăcăm azi, ce vom mânca, cum să rezolvăm problema  apărută, cum ne plătim facturile, dar cu ce ne alegem din toate acestea dacă ne irosim timpul? Dacă ne certăm cu cineva sau trecem printr-o perioadă grea ne întristăm, deznădăjduim şi alegem înfrângerea în locul victoriei. De ce să alegi tristeţea în locul fericirii? De ce să te stresezi inutil când poţi nădăjdui în Dumnezeu?

De noi depinde starea noastră sufletească, de noi depinde, de multe ori, zâmbetul celorlalţi pe care putem să-l producem fie şi cu o vorbă bună, sau doar zâmbindu-i persoanei respective indiferent dacă este străină sau nu.

Timpul trece şi lasă în urma sa doar rezultatul faptelor noastre. După ce murim, nu cred că ceilalţi îşi vor aminti neapărat cum ai fost îmbrăcat când te-au văzut prima dată, dar cu siguranţă îşi vor aminti dacă vreodată i-ai ajutat sau măcar le-ai oferit un zâmbet sau o îmbrăţişare atunci când au avut nevoie; dacă în urma ta ai lăsat doar suferinţa, ceilalţi îşi vor aminti lacrimile care au curs din vina ta, durerea pe care le-ai provocat-o inconştient sau nu.

Citește mai mult