Judecarea aproapelui și leacul ei

72437Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai  aproapelui… iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această  patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am  înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun  accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând,  dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de  el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul alta iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata, rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Cred ca, pentru a nu mai judeca, trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindecă atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui.  Citește mai mult

Nu fi călăul meu, fii mămica mea!

sindrom_post_avort_traume_emotionale   În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe  cauze care duc la luarea acestei decizii, printre care şi depresia alimentată de lipsa  sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate, să primească vestea că va aştepta  un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără  nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constantă că părinţii ei vor afla vestea şi  vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie.  Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până  într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se află o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se află, problemă care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului atât de frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş… ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică, dar multe tinere regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Citește mai mult

Un dar pentru Pruncul Sfânt

nasterea_domnului

,,- Dumnezeu a uitat să picteze stelele în această seară….of, tocmai în această Sfântă seară.”

În ochişorii curaţi se aşterne o uşoară umbră de tristeţe.

,, – De Naşterea Sa, Pruncul Sfânt nu va avea parte de măreţia cerului înstelat…’’

Coborându-şi privirea-i minunată spre felicitarea ce o ţinea în mâinile sale, fetiţa încearcă un surâs ce ar putea topi până şi cea mai îngheţată inimă.

– Nu va avea lumina stelelor, dar va veni cu siguranţă după acest dar.

În inocenţa caracteristică minunatei lumi a copilăriei, fetiţa vroia să-I dăruiască Pruncului Sfânt un mic cadou, asemeni magilor ce I-au adus  aur, smirnă şi tămâie.

Fugind de la geamul pictat în fulgi răzleţi de zăpadă, duce felicitarea sub brăduţul ce mândru îşi etala crengile încărcate de globuleţe colorate şi bomboane apetisante, împrăştiind în jur un miros care te îndemna la o dulce visare.

Citește mai mult

Un dar neprețuit al Sfântului Nicolae

122606_icoana_sf-_nicolae_din_biserica_parohiei_teliu-vale_prelucrata– Unu, doi, trei…

Degetele tremurânde şi îmbătrânite se mişcau încet, ilustrând numărătoarea fatidică în spatele căreia se ascundea o mare durere.

– Unu, doi, trei… începe bătrânica să numere din nou, privindu-şi fragilele degete cuprinse de suflul de gheaţă al iernii.

Picături ca de rouă cad din ochii lipsiţi de tainica sclipire ce-i înviau luminos altă dată, revărsându-se pe obrajii roşii pentru a se sfârşi în poala în care, cândva, stătea un suflet atât de drag.

O voce subţire şi angelică se aude deodată. Bătrânica tresare uşor, ca şi cum cineva ar fi trezit-o dintr-un vis ce se repeta la sfârşit… şi aşa se şi întâmplase, însă visul interminabil era crunta realitate.

– Mămică, Sfântul Nicolae va veni în această seară, nu-i aşa? Vocea trăda o emoţie vie, pe care numai un suflet inocent o poate gusta; un suflet de copil ce nu cunoştea încă greutăţile acestei lumi.

– Desigur, dragostea mea. Răspunse duios, dulcea mamă.

Bătrânica surâde gingaş, privind cu o uşoară timiditate amestecată cu nostalgie, chipul frumos al fetiţei care se îndepărta ţinându-şi mămica de mână.

Citește mai mult

Frumuseţea culorilor

frumusetea-culorilor  Într-o seară am rămas timp de 5-10 minute singură în cameră, suficient pentru a mă gândi  a diverse lucruri în linişte. Privind în jurul meu am constatat ce minunate sunt culorile, cât  de viu şi de armonios se îmbină toate. Minunându-mă de frumuseţea lor nici am realizat  cât de repede au trecut minutele, în curând în camera venind şi colega mea, Cristina, pe  care am întrebat-o:  “Cristina, ai observat ce frumoase sunt culorile?” Nu mai ţin minte  răspunsul ei, dacă mi-a dat vreunul, dar sunt sigură că s-a întrebat:”ce a apucat-o şi pe fata  asta?”, dar nu asta contează.

Vreau să vă adresez o întrebare: Voi aţi remarcat ce frumoase sunt culorile?

Faptul că vedem în culori este un alt dar cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. Dacă  închidem ochii, nu vedem nimic, dar, dacă îi deschidem vedem tot ceea ce ne înconjoară, însă nu remarcăm culorile… suntem orbi.

Cum ar fi dacă am vedea lumea în alb-negru? Incredibil de tristă… imaginaţi-vă un apus de soare în alb-negru, fără splendoarea lui, o floare ce, în loc de a ne încălzi ochii şi de a ne bucura nu ne oferă decât o palidă umbră, un parc mult prea stins, înecat în aceleaşi sumbre culori alb-negru.

Dacă am vedea lumea în alb-negru, cel puţin am putea distinge formele sale… dar dacă nu am vedea deloc, dacă ne-am scufunda permanent într-un întuneric nefiresc din care nu am mai reuşi să ieşim? E îngrozitor, dar sunt oameni în această situaţie, sunt oameni care nu au văzut niciodată dansul culorilor.

Citește mai mult

Învăţaţi să vă bucuraţi şi când sunteţi în suferinţă, pentru că suferinţa asumată întăreşte sufletul

toamna-frumos-colorata  Trăim vremuri grele, vremuri în care inocenţa, seninătatea şi acel licăr de iubire care  strălucea în ochii noştri pe vremea când eram nişte copii zburdalnici, parcă au dispărut.      Mă plimb adesea pe străzi şi citesc pe chipul trecătorilor grăbiţi efectele stresului şi al lipsei  acelei bucurii tainice care a mai reuşit să dăinuie în puţine suflete contemporane. Ne  încărcăm sufletele cu mult prea multe griji ce devin o teribilă boală care ne ucide treptat,  lipsindu-ne de bucuria lucrurilor mărunte.

Căutam libertate, iubire, ajutor, dar de multe ori le căutam într-o direcţie greşită.  Acceptăm benevol şi cu o uşurinţă îngrijorătoare iluziile pe care alţii ni le vând, fără a ne  pune problema dacă acestea sunt adevărata cale de scăpare.

Dragi tineri, voi sunteţi viitorul! Nu permiteţi ca sufletele voastre să fie distruse de mizeriile ce ni se oferă la tot pasul, nu vă călcaţi demnitatea în picioare şi ţineţi minte un lucru: libertatea nu v-o poate lua nimeni, decât dacă voi înşivă o cedaţi! În voi stă adevăratul licăr de seninătate, de iubire… nu-l căutaţi în altă parte, pentru că nu îl veţi găsi. Nu-L căutaţi pe Dumnezeu într-o societate morbidă care neagă existenţa Sa, ci căutaţi-L în inimile voastre, iar acolo Îl veţi găsi şi, odată cu El, veţi descoperi adevărata libertate.

Evadaţi pentru câteva zile din acest mediu încărcat de prea multă tehnologie şi mergeţi în natură, unde sufletele voastre vor simţi esenţa adevărată a vieţii; acolo veţi înţelege că există seninătate, libertate, fericire, acolo vă veţi întâlni cu voi înşivă fără să fiţi constrânşi de informaţii vătămătoare.

Redescoperiţi-vă zâmbetul tainic, bucuraţi-vă dragi tineri pentru că în voi stă puterea de a fi fericiţi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de cei care afirmă că iubirea nu mai există. Nu este adevărat, iubirea nu a murit, nu moare şi nu va muri niciodată, pentru că omul trăieşte doar cu şi prin iubire! Citește mai mult

Nu căuta să-l vezi pe Dumnezeu, ci caută să-i simți prezența

chipul-lui-dumnezeu-chipul-iubiriiÎntr-o zi, un tânăr se plimba agale pe drum, încercând să găsească un răspuns la întrebarea care îl măcina de foarte mulţi ani. Tot plimbându-se în jos şi în sus, observă, la un moment dat, un bătrân care se odihnea pe o băncuţă din apropiere.

– Poate el mă va ajuta să elucidez misterul acestei întrebări chinuitoare… pare un om înţelept. Îşi zise tânărul, îndreptându-se încet spre bătrânul blând.

Privirea bunicului, aşa cum îl va numi tânărul, emana blândeţe şi bunătate împletite cu darul înţelepciunii.

Sfios, tânărul nu ştia cum să înceapă dialogul, aşa că renunţă la ideea sa, întorcându-se, dar vocea bătrânului îl opreşte.

– Băiete, te văd nedumerit. Vino aici şi spune-ţi oful, iar dacă este cu putinţă, te voi ajuta.

Bucuros de ceea ce auzise, tânărul se aşează cuminte în dreptul interlocutorului său.

– Bunicule, de câţiva ani în mintea mea se învârte o întrebare fără răspuns care nu mă lasă nici să dorm, nici să fiu util ziua.

– Spune dragul meu băiat!

– Bunicule, de ce nu pot să-L văd pe Dumnezeu? Cum să cred în El dacă nu Îl văd? Citește mai mult

Judecându-i pe ceilalţi, te judeci pe tine însuţi

judecandu-iÎntr-un oraş micuţ şi liniştit îşi trăia viaţa o femeie frumoasă şi credincioasă, însă, virtuţile erau umbrite de o mare patimă: judecarea aproapelui. Credinţa ei nu avea la temelie cuvintele Mântuitorului  “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi’’ şi, deşi citea Sfânta Scriptură, a trecut cu vederea această învăţătură.

Într-o duminică, aşa cum obişnuia, se pregăteşte să meargă la sfânta biserică. Îmbrăcându-se cu cea mai frumoasă rochie pe care o deţinea, pentră că, în gândirea ei, nu se putea lăsa mai prejos decât vecina şi prietena ei alături de care stătea în biserică, iese din curtea casei sale când, un om al străzii, nebunul cum îl numeau toţi, îi iese în cale.

Privindu-l cu dispreţ, îi zice:

– Pieri din calea mea, nebunule, şi nu cumva să te apropii de mine pentru că mirosul tău îngrozitor îmi va pătrunde în rochie. Ar trebui să te apuci de lucru, nu să trăieşti din mila altora.

Replicându-i acestea, îsi vede de drumul ei. La scurt timp, se intâlneşte cu un om ameţit de alcoolul necruţător:

– Doamne, ce om nevrednic. În loc să se roage, el se înneacă în băutură.

Într-un final ajunge la biserică; după ce se închină la icoană, se îndreaptă spre locul ei, unde era aşteptată de către prietena sa. Zâmbindu-i, îşi ocupă locul.

Pe la jumătatea slujbei, în biserică îşi face apariţia o tânără îmbrăcată sărăcăcios, dar cu un chip blând, precum al unui înger.

Citește mai mult

Mulţumiţi lui Dumnezeu mereu pentru toate!

66336Un om, odată, se plimba trist prin cameră, gândindu-se la viaţa grea ce i-a fost hărăzită. Avea un trai decent, o masă îmbelşugată şi o sănătate de fier, dar ceva îi lipsea. Plimbându-se dintr-un colţ al camerei în altul, în fiecare moment îl critica pe Dumnezeu, plângându-şi soarta.

– De ce, Doamne, m-ai dat pe lume?

– Ca să mă cuprindă boala, nervii şi multe altele, urmând în cele din urmă să mor?

Tânguindu-se aşa, preţ de câteva ore, în cele din urmă, obosit, adoarme

Deodată un întuneric îl cuprinde, fiind doar el singur cu propriile frustrări. A încercat să fugă însă nu reuşea să scape, dar o lumină orbitoare îl salvează.

– Cine eşti şi ce vrei de la mine?

– Vino cu Mine şi vei vedea!

Omul nu vedea nimic înafară de lumină. Auzea doar vocea blândă şi lină care îl chema. Ezitând câteva secunde, se hotărăşte să urmeze vocea, intrând în lumină.

Simţea că zboară şi că este purtat prin toate colţurile lumii. Dintr-odată, ajunge la un orfelinat unde zeci de copii erau părăsiţi, lipsiţi de dragostea părintească

– Ce înseamnă asta? întrebă omul nedumerit.

– Aceştia sunt copilaşii părăsiţi de propria familie. Puţini vor fi adoptaţi iar restul nu vor cunoaşte niciodată ce înseamnă căminul.Tu nu ai trecut niciodată prin aşa ceva şi, totuşi, te plângi că îţi este greu.

Aceste cuvinte au fost ca un duş rece pentru om. Înainte de a apuca să zică ceva, se trezeşte în stradă. Citește mai mult

Până în clipa morții tale, sufletul nu îți este pierdut

83156Porțile grele de fier se închid cu un zgomot asurzitor. Chiar și acum, după atâta timp, acel zgomot îi făcea inima să tremure, provocându-i o grea senzație de frig și o cumplită amețeală.

“Alte suflete pierdute în acest iad pământesc.” Își zise, în sinea sa, Fiorosul, cum era cunoscut printre ceilalti deținuți. Dobândise acest pseudonim din cauza privirii sale de gheață care năștea fiori până și în sufletele subjugate celor mai cumplite păcate.

Camera rece și neprimitoare în care razele blânde ale soarelui izbuteau cu greu să pătrundă, era singurul loc unde își permitea să fie el însuși.

Prieteni nu avea… puținele relații ce le întemeiase cu ceilalți se bazau pe frică sau pe interes. Trebuia să supraviețuiască, să lupte pentru propria sa viață și făcea aceasta cu o naturalețe cutremurătoare, folosindu-se din plin de influența pe care știa că o are asupra celor din jur. Respect nu exista; era un cuvânt pe care îl uitase la scurt timp de la intrarea în închisoare. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că, în curând, acest iad se va transforma într-o adevărată binecuvântare.

Ușa celulei se deschide deodată, vocea puternică și impunătoare a gardianului anunțând indirect sentința tragică a condamnatului. Fiorosul nu se clintise din locul său; privea cu aceeași nonșalanță printre gratiile de la geamul sumbru și neprimitor. Noul coleg de celulă nu îl interesa…. de fapt, nimic nu îi trezea interesul. Bucurie simțea doar atunci când vedea frica paralizantă ce se citea cu ușurință în ochii celor pe care îi privea; sentimentul dominației îi oferea o falsă plăcere. Se hrănea din propria ură și putere, neștiind că acestea erau calea sigură spre distrugere.

Brusc, această sete de dominare erupe din sufletul său, îndemnându-l să facă o nouă victimă. Cu un zâmbet malefic și cu o privire de gheață, Fiorosul decide că a sosit momentul să îl întâmpine pe noul deținut. Avea să aibă parte de cea mai mare surpriză din viața sa.

Citește mai mult