72437Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai  aproapelui… iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această  patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am  înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun  accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând,  dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de  el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul alta iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata, rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Cred ca, pentru a nu mai judeca, trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindecă atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui. 

Iar aproapele nostru este şi  omul despre care avem o părere proastă, omul care ne tulbură prin prezenţa lui, prin cuvintele lui, prin felul lui de a fi, omul despre care spunem “Lasă-mă, că m-am săturat de el!”. Și aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! “Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Dar tu cum eşti? Iartă! ,, Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea,,  (,,A iubi înseamnă a ierta,,  Ieromonah Savatie Bastovoi)

În Patericul egiptean se povesteşte următorul caz despre Avva Pior

,, S-a făcut odată adunare la Sketis despre un frate care greşise, iar părinţii vorbeau. Avva Pior însă tăcea; apoi s-a ridicat, a ieşit, şi a luat un sac, umplându-l de nisip, şi-l căra pe umăr. Şi punând puţin nisip într-un săculeţ îl ducea pe dinainte. Întrebat fiind de părinţi ce va să fie asta, le zise: sacul cel cu mult nisip sunt greşelile mele, că sunt multe; iar acestea puţine ale fratelui meu sunt dinainte, şi-mi petrec vremea judecându-l. Nu aşa ar trebui să fac, ci să mi le car pe ale mele dinainte şi să mă îngrijesc de ele, şi să-l rog pe Dumnezeu să mă ierte.

Părinţii se ridicară, zicându-i: într-adevăr, aceasta este calea mântuirii.,,

În cele de mai sus am menţionat care este calea ce trebuie parcursă pentru a nu mai judecă, iertarea.

,, Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Savatie Bastovoi)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s